Strigătul meu însetat,
nu mai are vibraţie
să îţi atingă urechile.
Rătăcind mereu
după tine prin frig, prin foc,
în spini, cu
picioarele sângerate de colţuri de idei fixe
în care mă lovesc mereu,
continui să merg.
Să sper că te voi
găsi şi nu vei fugi cu cântecul,
cu vara şi cu avântul
de dimineaţă ce mi-l va da
strălucirea gândului
la tine.
Aş vrea mâinile
mai largi decât oceanele adunate laolaltă
spre a cuprinde
foamea de îmbrăţişările tale.
Unde te ascuzi?
Ca un orb mi-am
lovit tot trupul în speranţa că voi
simţi catifelarea
unei petale de trandafir ori voi
adulmeca
miros de crin.
Numai
pustiu!
Şi eu devin
pustiu fără tine!
Unde eşti floare
mică?
Ai fost călcată
de un picior nepăsător?
Insetezi?
