Avraam

Doamne, pe Tine te iubesc mai mult.

Luat-am lemnul.

Cât de greu mi-a fost să văd

că Isaac era al Tău.

 

Iartă-mă că n-am urcat

de prima dată-n munte.

Aveam o cale a inimii îngustă

și mintea-n negură.

 

Și m-ai luat pe brațe.

Tu ai urcat în locul meu

Iar un berbec a săltat voios

când am ridicat cuțitul.

Lonely queens and lords

„Ce ne priveşte pe mine şi pe tine, femeie?” (Ioan 5, 2)

În limba noastră această formă de adresare, ”femeie” are o formă puțin peiorativă. Însă în limba aramaică vorbită de Hristos cu Preasfanta Sa Maică acest apelativ arată un deosebit respect față de persoana feminină. Părintele Tadei spune despre acest aspect.

În limba greacă de astăzi, cuvântul este ”ghineka”, în greaca veche este asemănător iar în limbile slave, ”jenna”, la noi a dat cumva cuvântul ”zână”, în engleză ”queen”.

În greaca veche, ”ghine” este folosit de exemplu și de Ulise în timp ce era deghizat în cerșetor și se adresează soției sale. Această formă de adresare era evident una care arată respect.

Este important acest aspect pentru a intrepreta cum se cuvine textul. Dealtfel, este de neimaginat cum Mântuitorul ar fi spus vreun cuvânt jignitor spre Maica Sa.

Femeile cu o gândire sănătoasă, cu mintea Lui Hristos pot schimba lumea. Ele au puterea asta. Orice loc din lume ar fi pustiu fără bucuria unei femei. În Muntele Athos nu este permis accesul persoanelor cu sex feminin, însă asta nu înseamnă că acolo nu sunt. Stareța tuturor mânăstirilor din Athos este Maica Domnului.

Din Geneză aflăm că o rațiune pentru care Dumnezeu a făcut femeia este aceea ca omul să nu fie singur.

        Parcă este un sentiment care vine din străfundul ființei. Un bărbat nu poate fi singur. Singurătatea este la început un fulg. Pe zi ce ce trece masa lui crește exponențial până când devine un strigăt, o sete de nedescris, o apăsare mai grea decât tot universul.

Mai mult decât singurătatea mea mă întristează cea a celor din jurul meu. Singurătatea dintre Dumnezeu și om, implicit dintre oameni a fost răstignită. Hristos a răstignit-o pe cruce când a strigat: “Eli, Eli lama sabahchthani? – Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit”. Hristos a vrut să ia aspura Lui despărțirea noastră, de la Adam până la sfârșitul veacurilor.

Dumnezeu a născut mai înainte de începutul timpului Calea liberă de la unul la altul, de la noi la El. Însă rătăcim. Evreii au rătăcit 40 de ani în pustie. Dumnezeu nu ia dus pe drumul cel mai scurt din pricina necredinței lor. Pardoxal, nu Dumnezeu i-a ispitit. Ei L-au ispitit. Nu au avut încredere. Nu au avut credință. De ce încă rătăcim? De ce nu avem credință? De ce suntem singuri? De ce nu ne îmbrățișăm? De ce zânele nu mai sunt zâne și prinții nu mai sunt prinți?

 

Hristos Anesti!

Ce este cu tine? Vreau să văd entziasm, avânt, elan, tinerețe! Creștinismul are foarte multe mesaje. Însă unul puternic este: ”Hristos a înviat!” Știi ce înseamnă? Când eram copil nu realizam ce înseamnă. În afară de un salut religios de Paști sau o comemorare a unor evenimente. Înseamnă în primul rând că vom învia și noi. Că vor învia toți oamenii. Nu poți fi numit creștin dacă nu crezi asta. În simbolul credinței se mărturisește: ”aștept învierea morților”.

Este greu să descriu în cuvinte. Au descris alții care au fost într-adevăr trăitori. Dar când aud aceste cuvinte: ”Hristos a înviat!” Este un sentiment de bucurie, de izbândă. Un fel de ”Yeesssssssss!” Dacă la victoria unei echipe de fotbal iubite într-un meci important suporterii înfocați parcă nu pot face față valului de împlinire care îi copleșește, aici este mult mai mult. Este celebrarea unei victorii veșnice. Nu ai jucat tu, dar chiar tu ai câștigat. Mereu veselie. Mereu săruți cupa, mereu bei șampania.

 

Iartă-mi nepărtășiile,

dezbinările.

Am știut mereu că ești

și vei fi.

Nimeni nu mă poate minți.

Eu însumi Te-am apucat de

picior în fiecare crin,

în sărut,

visuri de îndrăgostit.

Când toate se vor trece,

și crinuri

și vise

fi-vor toate innoite cu Tine

Cel ce ești

si vei fi.

Evharisto

        Îmi amintesc o zi frumoasă.O dimineață frumoasă de iarnă, puțin friguroasă cu ceață. Duminică.
Am ajuns la biserică și părintele mă trimite să aduc cinci prescuri de la o altă biserică din apropiere, la aproximativ un kilometru distanță. Am alergat pentru a fi în timp. Acolo, când le-am spus pentru cine vreau să cumpăr prescurile, doamnele de la pangar mi le-au dăruit; nu au vrut să vândă.  Am mulțumit și am alergat înapoi. Am adus la altar prescurile, am returnat banii primiți iar părintele mi-a mulțumit. Apoi acele prescuri au fost folosite pentru a Mulțumi, pentru fiecare din acea duminică, pentru vii, pentru adormiți, pentru întreaga creație.
Atât avem de făcut. Să transportăm un ”mulțumesc” de la unul la altul iar în final să ajungă la Dumnezeu.

Ierihon

Doamne,
cândva doream să cuceresc
toate cetățile
însă,
fără Tine,
nici una nu am câștigat.
Acum doar una este deajuns,
în care să rămân întotdeauna.
Nu știu să lupt
și să păstrez.
Fii Bun cum numai singur ești
din veci,
și luptă pentru mine.

Innoire

Mă gândesc la o caracterestică aparte care este de multe ori ignorată: vitalitatea, tinerețea, prospețimea, înnoirea. Are mai multe nume pentru că un diamant așa strălucitor are mai multe fețe.

Am văzut-o în plinătatea ei la părintele Athanasie Ieftici. L-am întâlnit în Bulgaria. În fiecare toamnă în Bulgaria este un târg de carte ortodoxă însoțit de diferite conferințe. Prima dată mi-a dovedit că aparențele înșeală. La prima vedere arăta cu o burtă imensă. Aveam să aflu mai târziu că aceasta se datora unui accident suferit de el după ce a căzut de la înălțime, în timp ce picta o biserică.

Când a început să vorbească se observa cu emana dragoste. Interacționa cu translatorul, îl mângâia ca pe un copil, avea și o comunicare non-verbală excelentă. Era ceva care venea de la Dumnezeu. Un dar. În nici un caz nu și-a repetat discursul sau gesturile înainte în oglindă. Deși atingea subiecte profunde îmi povesteau despre el că este ca un copil. La o întâlnire cu alți ierarhi și preoți atunci când se aflau într-o grădină i-a stropit cu furtunul cu apă.

În timpul liceului râdeam din orice. Din banalități. Și nu ne puteam opri din râs la ore. Mă bucur că nu am pierdut poezia. Aud des expresia asta: ”Am scris și eu poezii..dar în liceu”. Probabil o fată din liceu poate inspira poezia oricărei vârste. J  Frumusețea este trecătoare. Aproape toți oamenii, cu excepția prințului Charles în tinerețe sunt frumoși iar la bătrânețe devin mai urâți. Așa că tinere, ți se pare că ești urât/ă? Asta este un avantaj! La bătrânețe colegele tale care acum sunt frumuseți răpitoare vor fi mai urâte decât tine!

Hristos se naște pentru a înnoi firea căzută a lui Adam. Pentru a reconstrui lumea. I-am cerut Lui Dumnezeu de Crăciun să îmi dea această înnoire interioară, vioiciune și tinerețe. ”omul nostru cel din afară se trece, cel dinăuntru însă se înnoieşte din zi în zi” (I Cor. 4,16)

(P)Salt

 

Mulțumesc pentru elan,

 avânt, entuziasm.

Sunt nou lângă izvor de tinerețe

Lumină-n zâmbet,

surâs în ochi.

Mă izbucură-n Cer!

”Domnul este!”

Iubire am primit, nu lepădare.