Imi
amintesc de un exerciţiu de creativitate pe care l-am făcut cu copii de la
Valea Plopului. I-am rugat să scrie pe o foaie de hârtie 20 de cuvinte. Cele
mai frumoase cuvinte pentru ei. Urma ca de la acele cuvinte să scriem o
compunere. Deşi eram acolo pentru a-I îndruma, învăţa pe ei, eu am avut mai
mult de învăţat. Pentru că au scris printre cuvinte nume: Costică, Marin, Andreea. In primul rând
dragostea este personală. De la om la om. De ce nu mai zâmbeşte nimeni când
vede oameni? Dacă urcă un câine în autobuz toţi îi dau atenţie. Ori ochiul meu
nu vede aşa cum este. Poate doar eu fac aşa.
Ori este ceva mai profund. In oraş
omul s-a îndepărtat de natură. Intâlnirea cu o pisică, o floare, un fir de iarbă
într-un spaţiu urban îi dă o imagine asupra unui mediu în care se simte mai
bine. Plus de asta..ce rău îţi poate face un bişon creţ? Deci este teamă în
fond? Teamă de ce? Psihologii spun că oamenii au trăit de milioane de ani în
grupuri mici şi când vezi un străin se declanşază în creierul ancestral o sporită
stare de vigilenţă. Eşti mai atent să nu fi atacat, împuns. Un alt aspect mai
complex este teama de a nu corespunde cu idealul format de ceilalţi. “Acolo
s-au temut de frică unde nu era frică. Căci Dumnezeu a risipit oasele celor ce
plac oamenilor.” Frica de a fi tăiat sau lungit pentru a corespunde patului lui
Procust.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu