joi, 17 iulie 2014

Creditare

Vreau un credit de la tine,
Lasă-mă să nu îți scriu poezii,
Potriviri de litere zglobii,
Până când in cercul meu va fi cuprinsă mâna ta.

vineri, 20 iunie 2014

TessalonikiFor

Îți mulțumesc fiindcă ai deșteptat în mine valurile bucuriei.
Mare, Albastru.
Dacă din tine se umbrește fericirea tot cosmosul va suferi.
Acum plec.
Tu ești o parte din mine.
Port înlauntrul meu pulsul și parfumul tău, bărcile și ceea ce cuvintele
în mărginimea lor nu mai pot spu...
I thank you because you have woken up the waves of rejoice in me.
Seaside, Blue.
If the hapiness from you shades then entire cosmos will suffer.
I’m leaving now.
You are a part of me.
I wear inside myself your perfume, your pulse, your boats and all that the words
into their edges cannot s…

miercuri, 19 februarie 2014

Revin!

Cândva...
aveam în mine bucuria plină de copil.
În ridul timpului se micşorează
florile pentru ochii nepăsători.
Lumina ghioceilor de primăvară
devine obscură.

Unde eşti tu bătaie tare ce străpunge piepţii moi?
Veselie-n apă, iarbă şi noroi?
Libertate, pasăre plutind...

Unde eşti tu drum de-ntoarcere spre Tine?

miercuri, 28 august 2013

Unde eşti?

Strigătul meu însetat,
nu mai are vibraţie să îţi atingă urechile.
Rătăcind mereu după tine prin frig, prin foc,
în spini, cu picioarele sângerate de colţuri de idei fixe
în care mă lovesc mereu,
continui să merg.

Să sper că te voi găsi şi nu vei fugi cu cântecul,
cu vara şi cu avântul de dimineaţă ce mi-l va da
strălucirea gândului la tine.
Aş vrea mâinile mai largi decât oceanele adunate laolaltă
spre a cuprinde foamea de îmbrăţişările tale.
Unde te ascuzi?

Ca un orb mi-am lovit tot trupul în speranţa că voi
simţi catifelarea unei petale de trandafir ori voi
adulmeca miros de crin.
Numai pustiu!
Şi eu devin pustiu fără tine!
Unde eşti floare mică?
Ai fost călcată de un picior nepăsător?

Insetezi?

luni, 7 ianuarie 2013

Craciun si Anul Noul la Oasa si Gabud



Sfântul Ioan Scărarul recomandă scriitorului sa înmoaie condeiul în cerneala smereniei. Înainte de a începe vă rog să îmi iertaţi puţina dragoste şi maniera egoistă în care scriu.
            Când am ajuns pentru prima oară la Oaşa în vara lui 2012 părintele Iustin ne-a spus că pe lângă faptul de a ne intâlni acolo foarte mulţi tineri din toate colţurile ţării, la mânăstire te întâlneşti puţin şi cu tine însuţi. Aceasta este o întâlnire blitz, scurtă, pentru că îţi vine greu să te vezi aşa cum eşti, fără masca ce acoperă neputinţele, defectele.
            Ce m-a determinat să vin în tabăra de Crăciun?
Nu eram foarte hotărât, însă în tabăra de ziua naţională când am auzit prima oară colindele cântate la Oaşa, mi-am spus că acolo de Crăciun voi fi mai aproape de Dumnezeu. Cred că am ales bine. Şi este un criteriu bun de alegere. “Unde să fiu pentru a fi mai aproape de Dumnezeu?”. Ulterior părintele Marcel a explicat folosindu-se de un exemplu din tehnica modernă ce înseamnă “a umbla în Hristos”: a acţiona în zona de acoperire, ca un telefon, unde ai semnal cel mai puternic de la Sfântul Duh.
            Am plecat de dimineaţă, pe 21 decembrie cu binecuvântarea părintelui Victor. În gară am întâlnit o parte din minunata ceată de colindători bucureşteană.
            La sfârşitul unui drum lung în care ne-am cunoscut puţin între noi, Oaşa m-a întâmpinat cu o îmbrăţişare plină de dragoste a unui prieten rămas acolo de câteva săptămâni. De fiecare dată când cineva mă îmbrăţişază îmi amintesc de o dimineaţă în care i-am cerut Lui Hristos să Îl îmbrăţisez. Nu ştiu de ce. Poate pare obraznică o astfel de cerere, dar aşa am cerut, pentru că “orice veţi cere vi se va da”. După câteva zile, când am uitat de rugăminte mă trezesc cu o îmbrăţişare din senin a unuia pe care eu nu îl consideram aşa simpatic. Hristos este prezent până şi în îmbrăţişările oamenilor despre care nu avem cea mai bună părere.
            După îmbrăţişare, m-au întâmpinat în bucătărie saci de cartofi care au avut onoarea de a fi curăţaţi de câţiva dintre noi cu fraţii de la mânăstire în timpul slujbei pe rugăciunea lui Iisus: “Doamne Iisuse Hristoase, Fiul Lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi”.
La un moment dat când se deschide uşa unul dintre ei spune: „Numai puţin ce s-a deschis uşa şi uite ce frig intră”, adică puţin să pierzi trezvia, să deschizi o poartă şi te răceşti. “Este de ajuns un iepure care să te tragă în Valea Plângerii”, ca să îl citez din nou pe părintele Marcel.
            Următoarele zile au fost de stabilire a ritmului, cum spune sfântul Ioan Gură de Aur, slujbe de dimineaţă pregătite de slujbele de seară, ascultări, conferinţe, repetiţii pentru colinde. Când am început noi de la “Ortodoxia tinerilor” cu cei din ASCOR Bucureşti să exersăm câteva cântece suna groaznic. Nu credeam că vom reuşi să formăm un grup distinct de colindători. Trebuia să ne împărţim în cete. S-au format şase cete din Oradea şi Cluj, Timişoara, Sibiu, Braşov, Bucureşti, Craiova cu Ploieşti şi Constanţa.
            În seara de Ajun după slujbă am ieşit toţi din biserică cu lumânări aprinse ca în ziua de Paşti. În timp ce cântam colinde ne-am îndreptat spre sala în care se ţineau conferinţe, de această dată împodobită cu o masă artistic realizată din scânduri ciopârţite unde au fost puse lumânări, portocale, etc. Toţi, peste 250 am intrat acolo în ciuda părerii sceptice a lui „father Sava“. Într-adevar a fost nevoie şi de o demonstraţie de forţă a părintelui Moise care a scos uşa din balamale pentru a mai face puţin loc.
            Acolo a fost explozia de bucurie! La cetele noastre s-a mai adăugat şi ceata călugărilor. Ca în rai: ceata mucenicilor, ceata cuvioşilor, a drepţilor, etc. Am cântat pe rând fiecare ceată colinde până în jur de ora unu noaptea.
            De Crăciun, după Liturghie şi agapă am plecat spre Găbud. Fiecare grup de colindători a fost însoţit de un părinte de la mânăstire. Ceata noastră a fost ajutată în prima seară pentru a vesti naşterea Lui Hristos de părintele Modest. Care este un părinte “ghiduş”. Cu ochelari de soare, tobă şi multă dragoste ne-a condus spre casa părintelui paroh din Găbud şi a altor oameni din acel sat. Gazda la care am luat masa parcă era un personaj dintr-o operă literară. Ne-a pus pe masă numai produse obţinute în casă, naturale şi ne îndemna: “să luaţi din tăte hălea” Ne-am bucurat că a rămas “veseloasă” cum i-am cântat în colinde.
            A doua zi de Crăciun am plecat spre Săulia, alături de părintele Iustin, stareţul mănăstirii. Eu am mers în maşină cu dânsul dar fiind în spate nu auzeam ce vorbea. O singură vorbă am prins, pe care am mai auzit-o la el: „Aşa fain te arată munca“. În picturile din biserică fiecare sfânt are o maximă, de exemplu Sfânta Parascheva este înfăţişată uneori cu o hârtie pe care scrie: „Fericiţi cei curaţi cu inima că aceeia vor vedea pe Dumnezeu“. Nu mai continui ideea, mă feresc să sugerez mai mult.
            În Săulia am participat la Sfânta Liturghie după care părintele paroh împreună cu preoteasa şi cu cei „doi îngeraşi“ ai lor ne-au invitat la agapă în timpul căreia am cântat, părintele Ionel ne-a arătat foarte mult din dragostea sa, a citit o poezie şi ne-a rugat stăruitor să venim şi anul următor.
            După ce partea mai curajoasă a grupului, adică majoritatea fetelor s-au încumetat să urce sanie şi să alunece pe gheaţă am pornit din nou spre alte gazde primitoare.
            Toţi ne-au primit cu bucurie, pentru că sperăm noi, le-am vestit o bucurie ce vine de sus, întruparea Fiului Lui Dumnezeu. Cred că am lăsat în fiecare ochi luminos pe care am colindat Lumina Lui Hristos.
            A treia-a zi de Crăciun am colindat în Stâna de Mureş. Poate pare ciudat ce spun dar m-a impresionat modul cum cădea părintele de acolo. Hotărât. Trimitea un impuls şi cădelniţa, avea o cursă largă. Dacă nu erai atent…Sfântul Ioan Gură de Aur insistă uneori pe detalii. De exemplu când vorbeşte despre Acvila si Priscila, îi fericeşte că au stat doi ani lângă Sfântul Apostol Pavel şi au văzut: purtarea lui, umbletul, felul îmbrăcămintei şi altele care nu par importante pentru noi, dar fiecare lucru se reflectă în veşnicie.
            Pe seară am ajuns la slujba de seară în Unirea. Înainte de vecernie cineva îmi atrage atenţia: “Uite! Un ceas!”. Era un ceas mare pus pe iconostas. Eu nu agreeam ceasurile puse la vedere în biserică. Pentru că la slujbe intrii într-un alt timp, în timpul Lui Dumnezeu care este veşnic iar un ceas care iese în evidenţă parcă dă senzaţia neplăcută pe care o are un profesor când îşi vede studenţii verificând ora pentru a şti când se termină cursul. Dar acela a continuat: “De fiecare dată când văd un ceas ca ăsta îmi dau seama cum se scurge timpul” Şi arată spre secundar, pe care nu îl remarcasem că avea o mişcare continuă, nu sărită ca la cele mecanice.
            Închei aici pentru că timpul este preţios. Ar mai fi fost multe de spus. Când am început mă gândeam oare ce voi scrie? Acum văd că nu îmi ajunge timpul, cum spunea fericitul Pavel.
            Vă îmbrăţişez pe fiecare şi vă rog primiţi-mi îmbrăţişarea întru Hristos deşi nu sunt ştiu cât de plăcut vă sunt!

sâmbătă, 20 octombrie 2012

DiMiNeATA


  Dimineaţa îşi deschide cortina trasǎ
printre aerul rece de roşul rǎsǎrit...
 Un început pentru un strop de veşnicie,
    un sfârşit pentru lumina mirosului verde piano evaporat din picǎturi de rouǎ.
         un timp al nesfârşitei alergǎri
    spre a atinge linia orizontului.
   Libertatea din zori!
 Aripile de dimineaţǎ!
Orice munte este prea mic,
fiecare pas agaţǎ un altul spre optimism.
DIntre
   MInunile
        NEobservate
            Ale
               Tale
                 Aceasta
                    este mereu la început de zi.

miercuri, 3 octombrie 2012

Indrazniti in bucurie

            Imi amintesc de un exerciţiu de creativitate pe care l-am făcut cu copii de la Valea Plopului. I-am rugat să scrie pe o foaie de hârtie 20 de cuvinte. Cele mai frumoase cuvinte pentru ei. Urma ca de la acele cuvinte să scriem o compunere. Deşi eram acolo pentru a-I îndruma, învăţa pe ei, eu am avut mai mult de învăţat. Pentru că au scris printre cuvinte nume:  Costică, Marin, Andreea. In primul rând dragostea este personală. De la om la om. De ce nu mai zâmbeşte nimeni când vede oameni? Dacă urcă un câine în autobuz toţi îi dau atenţie. Ori ochiul meu nu vede aşa cum este. Poate doar eu fac aşa.
Ori este ceva mai profund. In oraş omul s-a îndepărtat de natură. Intâlnirea cu o pisică, o floare, un fir de iarbă într-un spaţiu urban îi dă o imagine asupra unui mediu în care se simte mai bine. Plus de asta..ce rău îţi poate face un bişon creţ? Deci este teamă în fond? Teamă de ce? Psihologii spun că oamenii au trăit de milioane de ani în grupuri mici şi când vezi un străin se declanşază în creierul ancestral o sporită stare de vigilenţă. Eşti mai atent să nu fi atacat, împuns. Un alt aspect mai complex este teama de a nu corespunde cu idealul format de ceilalţi. “Acolo s-au temut de frică unde nu era frică. Căci Dumnezeu a risipit oasele celor ce plac oamenilor.” Frica de a fi tăiat sau lungit pentru a corespunde patului lui Procust.