Vreau un credit de la tine,
Lasă-mă să nu îți scriu poezii,
Potriviri de litere zglobii,
Până când in cercul meu va fi cuprinsă mâna ta.
joi, 17 iulie 2014
vineri, 20 iunie 2014
TessalonikiFor
Îți mulțumesc fiindcă ai deșteptat în mine valurile bucuriei.
Mare, Albastru.
Dacă din tine se umbrește fericirea tot cosmosul va suferi.
Acum plec.
Tu ești o parte din mine.
Port înlauntrul meu pulsul și parfumul tău, bărcile și ceea ce cuvintele
în mărginimea lor nu mai pot spu...
I thank you because you have woken up the waves of rejoice in me.
Seaside, Blue.
If the hapiness from you shades then entire cosmos will suffer.
I’m leaving now.
You are a part of me.
I wear inside myself your perfume, your pulse, your boats and all that the words
miercuri, 19 februarie 2014
Revin!
Cândva...
aveam în mine
bucuria plină de copil.
În ridul timpului
se micşorează
florile pentru
ochii nepăsători.
Lumina ghioceilor
de primăvară
devine obscură.
Unde eşti tu
bătaie tare ce străpunge piepţii moi?
Veselie-n apă,
iarbă şi noroi?
Libertate, pasăre
plutind...
Unde eşti tu drum
de-ntoarcere spre Tine?
miercuri, 28 august 2013
Unde eşti?
Strigătul meu însetat,
nu mai are vibraţie
să îţi atingă urechile.
Rătăcind mereu
după tine prin frig, prin foc,
în spini, cu
picioarele sângerate de colţuri de idei fixe
în care mă lovesc mereu,
continui să merg.
Să sper că te voi
găsi şi nu vei fugi cu cântecul,
cu vara şi cu avântul
de dimineaţă ce mi-l va da
strălucirea gândului
la tine.
Aş vrea mâinile
mai largi decât oceanele adunate laolaltă
spre a cuprinde
foamea de îmbrăţişările tale.
Unde te ascuzi?
Ca un orb mi-am
lovit tot trupul în speranţa că voi
simţi catifelarea
unei petale de trandafir ori voi
adulmeca
miros de crin.
Numai
pustiu!
Şi eu devin
pustiu fără tine!
Unde eşti floare
mică?
Ai fost călcată
de un picior nepăsător?
Insetezi?
luni, 7 ianuarie 2013
Craciun si Anul Noul la Oasa si Gabud
Sfântul Ioan Scărarul recomandă
scriitorului sa înmoaie condeiul în cerneala smereniei. Înainte de a începe vă
rog să îmi iertaţi puţina dragoste şi maniera egoistă în care scriu.
Când
am ajuns pentru prima oară la Oaşa în vara lui 2012 părintele Iustin ne-a spus
că pe lângă faptul de a ne intâlni acolo foarte mulţi tineri din toate
colţurile ţării, la mânăstire te întâlneşti puţin şi cu tine însuţi. Aceasta
este o întâlnire blitz, scurtă, pentru că îţi vine greu să te vezi aşa cum
eşti, fără masca ce acoperă neputinţele, defectele.
Ce
m-a determinat să vin în tabăra de Crăciun?
Nu eram foarte hotărât, însă în tabăra de
ziua naţională când am auzit prima oară colindele cântate la Oaşa, mi-am spus
că acolo de Crăciun voi fi mai aproape de Dumnezeu. Cred că am ales bine. Şi este un criteriu bun de
alegere. “Unde să fiu pentru a fi mai aproape de Dumnezeu?”. Ulterior părintele
Marcel a explicat folosindu-se de un exemplu din tehnica modernă ce înseamnă “a
umbla în Hristos”: a acţiona în zona de acoperire, ca un telefon, unde ai
semnal cel mai puternic de la Sfântul Duh.
Am plecat de
dimineaţă, pe 21 decembrie cu binecuvântarea părintelui Victor. În gară am
întâlnit o parte din minunata ceată de colindători bucureşteană.
La
sfârşitul unui drum lung în care ne-am cunoscut puţin între noi, Oaşa m-a întâmpinat
cu o îmbrăţişare plină de dragoste a unui prieten rămas acolo de câteva
săptămâni. De fiecare dată când cineva mă îmbrăţişază îmi amintesc de o
dimineaţă în care i-am cerut Lui Hristos să Îl îmbrăţisez. Nu ştiu de ce. Poate
pare obraznică o astfel de cerere, dar aşa am cerut, pentru că “orice veţi cere
vi se va da”. După câteva zile, când am uitat de rugăminte mă trezesc cu o
îmbrăţişare din senin a unuia pe care eu nu îl consideram aşa simpatic. Hristos
este prezent până şi în îmbrăţişările oamenilor despre care nu avem cea mai
bună părere.
După
îmbrăţişare, m-au întâmpinat în bucătărie saci de cartofi care au avut onoarea
de a fi curăţaţi de câţiva dintre noi cu fraţii de la mânăstire în timpul
slujbei pe rugăciunea lui Iisus: “Doamne Iisuse Hristoase, Fiul Lui Dumnezeu,
miluieşte-ne pe noi”.
La un moment dat când se deschide uşa unul dintre ei spune: „Numai puţin ce s-a
deschis uşa
şi uite ce frig intră”, adică puţin să pierzi trezvia, să deschizi o poartă şi
te răceşti. “Este de ajuns un iepure care să te tragă în Valea Plângerii”, ca
să îl citez din nou pe părintele Marcel.
Următoarele
zile au fost de stabilire a ritmului, cum spune sfântul Ioan Gură de Aur,
slujbe de dimineaţă pregătite de slujbele de seară, ascultări, conferinţe,
repetiţii pentru colinde. Când am început noi de la “Ortodoxia tinerilor” cu
cei din ASCOR Bucureşti să exersăm câteva cântece suna groaznic. Nu credeam că
vom reuşi să formăm un grup distinct de colindători. Trebuia să ne împărţim în
cete. S-au format şase cete din Oradea şi Cluj, Timişoara, Sibiu, Braşov, Bucureşti, Craiova
cu Ploieşti şi Constanţa.
În
seara de Ajun după slujbă am ieşit toţi din biserică cu lumânări aprinse ca în
ziua de Paşti. În timp ce cântam colinde ne-am îndreptat spre sala în care se
ţineau conferinţe, de această dată împodobită cu o masă artistic realizată din
scânduri ciopârţite unde au fost puse lumânări, portocale, etc. Toţi, peste 250
am intrat acolo în ciuda părerii sceptice a lui „father Sava“.
Într-adevar a fost nevoie şi de o demonstraţie de forţă a părintelui Moise care
a scos uşa din balamale pentru a mai face puţin loc.
Acolo
a fost explozia de bucurie! La cetele noastre s-a mai adăugat şi ceata
călugărilor. Ca în rai: ceata mucenicilor, ceata cuvioşilor, a drepţilor, etc.
Am cântat pe rând fiecare ceată colinde până în jur de ora unu noaptea.
De
Crăciun, după Liturghie şi agapă am plecat spre Găbud. Fiecare grup de
colindători a fost însoţit de un părinte de la mânăstire. Ceata noastră a fost
ajutată în prima seară pentru a vesti naşterea Lui Hristos de părintele Modest.
Care este un părinte “ghiduş”. Cu ochelari de soare, tobă şi multă dragoste
ne-a condus spre casa părintelui paroh din Găbud şi a altor oameni din acel
sat. Gazda la care am luat masa parcă era un personaj dintr-o operă literară.
Ne-a pus pe masă numai produse obţinute în casă, naturale şi ne îndemna: “să
luaţi din tăte hălea” Ne-am bucurat că a rămas “veseloasă” cum i-am cântat în
colinde.
A
doua zi de Crăciun am plecat spre Săulia, alături de părintele Iustin, stareţul
mănăstirii. Eu am mers în maşină cu dânsul dar fiind în spate nu auzeam ce
vorbea. O singură vorbă am
prins, pe care am mai auzit-o la el: „Aşa fain te arată munca“. În picturile
din biserică fiecare sfânt are o maximă, de exemplu Sfânta Parascheva este
înfăţişată uneori cu o hârtie pe care scrie: „Fericiţi cei curaţi cu inima că
aceeia vor vedea pe Dumnezeu“. Nu mai continui ideea, mă feresc să sugerez mai
mult.
În Săulia am participat la Sfânta
Liturghie după care părintele paroh împreună cu preoteasa şi cu cei „doi
îngeraşi“ ai lor ne-au invitat la agapă în timpul căreia am cântat, părintele
Ionel ne-a arătat foarte mult din dragostea sa, a citit o poezie şi ne-a rugat
stăruitor să venim şi anul următor.
După ce partea mai curajoasă a
grupului, adică majoritatea fetelor s-au încumetat să urce sanie şi să alunece
pe gheaţă am pornit din nou spre alte gazde primitoare.
Toţi ne-au primit cu bucurie, pentru
că sperăm noi, le-am vestit o bucurie ce vine de sus, întruparea Fiului Lui
Dumnezeu. Cred că am lăsat în fiecare ochi luminos pe
care am colindat Lumina Lui Hristos.
A
treia-a zi de Crăciun am colindat în Stâna de Mureş. Poate pare ciudat ce spun
dar m-a impresionat modul cum cădea părintele de acolo. Hotărât. Trimitea un
impuls şi cădelniţa, avea o cursă largă. Dacă nu erai atent…Sfântul Ioan Gură
de Aur insistă uneori pe detalii. De exemplu când vorbeşte despre Acvila si
Priscila, îi fericeşte că au stat doi ani lângă Sfântul Apostol Pavel şi au
văzut: purtarea lui, umbletul, felul îmbrăcămintei şi altele care nu par
importante pentru noi, dar fiecare lucru se reflectă în veşnicie.
Pe
seară am ajuns la slujba de seară în Unirea. Înainte de vecernie cineva îmi
atrage atenţia: “Uite! Un ceas!”. Era un ceas mare pus pe iconostas. Eu nu
agreeam ceasurile puse la vedere în biserică. Pentru că la slujbe intrii
într-un alt timp, în timpul Lui Dumnezeu care este veşnic iar un ceas care iese
în evidenţă parcă dă senzaţia neplăcută pe care o are un profesor când îşi vede
studenţii verificând ora pentru a şti când se termină cursul. Dar acela a
continuat: “De fiecare dată când văd un ceas ca ăsta îmi dau seama cum se
scurge timpul” Şi arată spre secundar, pe care nu îl remarcasem că avea o
mişcare continuă, nu sărită ca la cele mecanice.
Închei aici pentru că timpul este preţios.
Ar mai fi fost multe de spus. Când am început mă gândeam oare ce voi scrie?
Acum văd că nu îmi ajunge timpul, cum spunea fericitul Pavel.
Vă îmbrăţişez pe fiecare şi vă rog
primiţi-mi îmbrăţişarea întru Hristos deşi nu sunt ştiu cât de plăcut vă sunt!
sâmbătă, 20 octombrie 2012
DiMiNeATA
Dimineaţa îşi deschide cortina trasǎ
printre aerul rece de roşul rǎsǎrit...
Un început pentru un strop de veşnicie,
un
sfârşit pentru lumina mirosului verde piano evaporat din picǎturi de rouǎ.
un timp al nesfârşitei alergǎri
spre
a atinge linia orizontului.
Libertatea din zori!
Aripile
de dimineaţǎ!
Orice munte este prea mic,
fiecare pas agaţǎ un altul spre optimism.
DIntre
MInunile
NEobservate
Ale
Tale
Aceasta
este mereu la început de zi.
miercuri, 3 octombrie 2012
Indrazniti in bucurie
Imi
amintesc de un exerciţiu de creativitate pe care l-am făcut cu copii de la
Valea Plopului. I-am rugat să scrie pe o foaie de hârtie 20 de cuvinte. Cele
mai frumoase cuvinte pentru ei. Urma ca de la acele cuvinte să scriem o
compunere. Deşi eram acolo pentru a-I îndruma, învăţa pe ei, eu am avut mai
mult de învăţat. Pentru că au scris printre cuvinte nume: Costică, Marin, Andreea. In primul rând
dragostea este personală. De la om la om. De ce nu mai zâmbeşte nimeni când
vede oameni? Dacă urcă un câine în autobuz toţi îi dau atenţie. Ori ochiul meu
nu vede aşa cum este. Poate doar eu fac aşa.
Ori este ceva mai profund. In oraş
omul s-a îndepărtat de natură. Intâlnirea cu o pisică, o floare, un fir de iarbă
într-un spaţiu urban îi dă o imagine asupra unui mediu în care se simte mai
bine. Plus de asta..ce rău îţi poate face un bişon creţ? Deci este teamă în
fond? Teamă de ce? Psihologii spun că oamenii au trăit de milioane de ani în
grupuri mici şi când vezi un străin se declanşază în creierul ancestral o sporită
stare de vigilenţă. Eşti mai atent să nu fi atacat, împuns. Un alt aspect mai
complex este teama de a nu corespunde cu idealul format de ceilalţi. “Acolo
s-au temut de frică unde nu era frică. Căci Dumnezeu a risipit oasele celor ce
plac oamenilor.” Frica de a fi tăiat sau lungit pentru a corespunde patului lui
Procust.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
