Rebeca

Istovit de greutatea ulciorului.

îmi simt umerii grei.

Ca un miros pătrunzător de ambră aud paşi:

unu, doi, şapte...

Într-un ritm cadenţat dar suav cum dansează păianjănul pe apă.

Vapori deformează depărtarea în care se compune un chip: Este Eliezer!

Bogăţiile sale înconvoaie spatele cămilelor.

Îl aşteptam de mult.

Însetat cere apă.

˗Râul este aproape însă inima mea e seacă bătrâne!

  Atât de bogat îmi ceri mie unui smerit să îţi dăruiesc din lucrul meu?

Plec.

Cu fiecare pas genunchii slăbeau.

Am risipit jumătate din apă pe cale.

Buzele arse m-au oprit în mijlocul drumului.

Un verde aer din spate îmi dă boldul înaintării.

Dar nu este boare de vânt!

Iată-l din nou pe iscusitul Eliezer!

Fără comori şi cămile.

Îmi ondulează sunete:

-Am fost prădat de bogăţiile râvnite de tine !

Îţi las calul şi acest inel. Tot ce mai am !

Nu mai îţi cer apă. Nu mai îţi cer dragoste.

Multe suflete au venit să se adape.

Am căutat pe cel al Rebecăi…

nu l-am aflat încă.

Primeşte-le!

Setea de a dărui şi fericirea este mai mare decât aceea de a lua!