DiMiNeATA

  Dimineaţa îşi deschide cortina trasǎ

printre aerul rece de roşul rǎsǎrit...

 Un început pentru un strop de veşnicie,

    un sfârşit pentru lumina mirosului verde piano evaporat din picǎturi de rouǎ.

         un timp al nesfârşitei alergǎri

    spre a atinge linia orizontului.

   Libertatea din zori!

 Aripile de dimineaţǎ!

Orice munte este prea mic,

fiecare pas agaţǎ un altul spre optimism.

DIntre

   MInunile

        NEobservate

            Ale

               Tale

                 Aceasta

                    este mereu la început de zi.

Indrazniti in bucurie

            Imi amintesc de un exerciţiu de creativitate pe care l-am făcut cu copii de la Valea Plopului. I-am rugat să scrie pe o foaie de hârtie 20 de cuvinte. Cele mai frumoase cuvinte pentru ei. Urma ca de la acele cuvinte să scriem o compunere. Deşi eram acolo pentru a-I îndruma, învăţa pe ei, eu am avut mai mult de învăţat. Pentru că au scris printre cuvinte nume:  Costică, Marin, Andreea. In primul rând dragostea este personală. De la om la om. De ce nu mai zâmbeşte nimeni când vede oameni? Dacă urcă un câine în autobuz toţi îi dau atenţie. Ori ochiul meu nu vede aşa cum este. Poate doar eu fac aşa.

Ori este ceva mai profund. In oraş omul s-a îndepărtat de natură. Intâlnirea cu o pisică, o floare, un fir de iarbă într-un spaţiu urban îi dă o imagine asupra unui mediu în care se simte mai bine. Plus de asta..ce rău îţi poate face un bişon creţ? Deci este teamă în fond? Teamă de ce? Psihologii spun că oamenii au trăit de milioane de ani în grupuri mici şi când vezi un străin se declanşază în creierul ancestral o sporită stare de vigilenţă. Eşti mai atent să nu fi atacat, împuns. Un alt aspect mai complex este teama de a nu corespunde cu idealul format de ceilalţi. “Acolo s-au temut de frică unde nu era frică. Căci Dumnezeu a risipit oasele celor ce plac oamenilor.” Frica de a fi tăiat sau lungit pentru a corespunde patului lui Procust.

Colorată veşnicie

Firavul fir de firuţă

creşte către cer creştetul său.

Rădăcini de arbori grăbite vor să soarbă din miez de Pământ?

ori spre înălţimile diametral opuse tind?

Atât de mult îmi place bucuria, zâmbetul, lumina din ochi, tinereţea,

verdele şi  curcubeul

încăt îmi e greu să cred că se va sfârşi vreodată

timpul şi distanţa pentru a cunoaşte pe toţi.

Aleargă atât de mult frumos în lume pentru a se opri.

Întrebări călătoare

Căile curbe cu colţuri

rotunde rup râpa

din deal înspre

vârf de munte.

Dacă aş fi statornic în ceva, aş fi constant în starea

de călător.

Între adânc de ocean şi piscuri înzăpezite.

Mă nasc din nou cu noile cetăţi

şi cresc cu vechile idei din oameni noi.

Te văd în fiecare zâmbet de floare,

în îngerii din spatele fiecarei idei luminoase.

Dacă eşti mai aproape de mine în orice loc...

cum de Te-am uitat?

Fără Tine sunt străin şi în cortul meu.

Oare cum vor cânta greierii în veşnicie dacă

acolo nu va fi noapte?

Adam

Aud Al Tău glas

în dansul curatelor inimi citite în linii de icoane.

Îmi este dor

   de razele de dimineaţă ale soarelui!

      Vremuri de început!

   de grădina prin care Îţi mişcai paşii în vântul serii.

Ţepii pălămidelor din mâinile mele suspină

după dulceaţa piersicii de rai.

Atacul haitelor de lupi,

al leului, ţânţarilor arată lipsa Ta.

Întinde-Ţi din nou piciorul în roata lumii

spre frământarea cu apă şi Foc a lutului

              din care am fost creat!

În loc de păcat...

Taninul vinului cel bun să se învechească în mine.

Rebeca

Istovit de greutatea ulciorului.

îmi simt umerii grei.

Ca un miros pătrunzător de ambră aud paşi:

unu, doi, şapte...

Într-un ritm cadenţat dar suav cum dansează păianjănul pe apă.

Vapori deformează depărtarea în care se compune un chip: Este Eliezer!

Bogăţiile sale înconvoaie spatele cămilelor.

Îl aşteptam de mult.

Însetat cere apă.

˗Râul este aproape însă inima mea e seacă bătrâne!

  Atât de bogat îmi ceri mie unui smerit să îţi dăruiesc din lucrul meu?

Plec.

Cu fiecare pas genunchii slăbeau.

Am risipit jumătate din apă pe cale.

Buzele arse m-au oprit în mijlocul drumului.

Un verde aer din spate îmi dă boldul înaintării.

Dar nu este boare de vânt!

Iată-l din nou pe iscusitul Eliezer!

Fără comori şi cămile.

Îmi ondulează sunete:

-Am fost prădat de bogăţiile râvnite de tine !

Îţi las calul şi acest inel. Tot ce mai am !

Nu mai îţi cer apă. Nu mai îţi cer dragoste.

Multe suflete au venit să se adape.

Am căutat pe cel al Rebecăi…

nu l-am aflat încă.

Primeşte-le!

Setea de a dărui şi fericirea este mai mare decât aceea de a lua!