DiMiNeATA

  Dimineaţa îşi deschide cortina trasǎ

printre aerul rece de roşul rǎsǎrit...

 Un început pentru un strop de veşnicie,

    un sfârşit pentru lumina mirosului verde piano evaporat din picǎturi de rouǎ.

         un timp al nesfârşitei alergǎri

    spre a atinge linia orizontului.

   Libertatea din zori!

 Aripile de dimineaţǎ!

Orice munte este prea mic,

fiecare pas agaţǎ un altul spre optimism.

DIntre

   MInunile

        NEobservate

            Ale

               Tale

                 Aceasta

                    este mereu la început de zi.

Indrazniti in bucurie

            Imi amintesc de un exerciţiu de creativitate pe care l-am făcut cu copii de la Valea Plopului. I-am rugat să scrie pe o foaie de hârtie 20 de cuvinte. Cele mai frumoase cuvinte pentru ei. Urma ca de la acele cuvinte să scriem o compunere. Deşi eram acolo pentru a-I îndruma, învăţa pe ei, eu am avut mai mult de învăţat. Pentru că au scris printre cuvinte nume:  Costică, Marin, Andreea. In primul rând dragostea este personală. De la om la om. De ce nu mai zâmbeşte nimeni când vede oameni? Dacă urcă un câine în autobuz toţi îi dau atenţie. Ori ochiul meu nu vede aşa cum este. Poate doar eu fac aşa.

Ori este ceva mai profund. In oraş omul s-a îndepărtat de natură. Intâlnirea cu o pisică, o floare, un fir de iarbă într-un spaţiu urban îi dă o imagine asupra unui mediu în care se simte mai bine. Plus de asta..ce rău îţi poate face un bişon creţ? Deci este teamă în fond? Teamă de ce? Psihologii spun că oamenii au trăit de milioane de ani în grupuri mici şi când vezi un străin se declanşază în creierul ancestral o sporită stare de vigilenţă. Eşti mai atent să nu fi atacat, împuns. Un alt aspect mai complex este teama de a nu corespunde cu idealul format de ceilalţi. “Acolo s-au temut de frică unde nu era frică. Căci Dumnezeu a risipit oasele celor ce plac oamenilor.” Frica de a fi tăiat sau lungit pentru a corespunde patului lui Procust.